Incorigibil

Toti ingerii
s-au sinucis
cand
am plonjat
in scrumiera.

Mi se uscase
viata
intre degete.

Mi-au cazut
toate crucile.

Eu eram
universul
si invers.

Devenisem
utopic
toate obiectele
erau utopice.

Si tu
iubito
erai utopica.

Doar sufletul
imi licarea
ca o lanterna
sa nu ma calce tirurile
care ma calcasera deja.

Viata ca o moarte

Mi-am pierdut
toate
sentimentele.

Ma descompun
in versuri-
universul meu.

N-am chef de nimeni
sunt prea mare
pentru
universul asta mic.

Insa
sunt altruist
as imparti
cu voi
365 de sinucideri.

Viata voastra
e o moarte albastra.

Genocid placut
fraierilor!

Vreau inapoi campiile nimicului

Oare am loc si eu
in cimitir
dac-as muri la noapte?

Am murit cand a trecut
masina de la Radic
pe langa mine
dar a trecut prea repede
si acum regret...

Si muzele regreta
c-ar fi servit
friptura de poet
cu garnitura
posteminesciana.

Acum
ma zbat
ca o frunza innegrita
pe bratele timpului
gata sa ma eliberez.

Dau cu pumnul in masa
cer eliberare
din carcera suferintelor
nu mai vreau
sa fiu poet
nu mai vreau
sa fiu nimic
vreau sa fiu nimicul...

Coclit

Gata
a venit toamna
imi atarna
bratele sufletului
pe crengile copacilor.

Mi-am redecorat interiorul
peretii au ingalbenit
prea multa igrasie
clantele au ruginit.

Nimeni nu poate
accesa interiorul meu
m-am inchis
ca plopii
din parc.

Mi-e frica
de rugina
din sufletul meu.

Uraste-ma!

Stiu
erai acolo
te vazusem
erai acolo pentru mine
pe holul tranzitiei.

Dar oare
mai aveai balastul
de picior
ca la plecarea mea.

Urasc balastul
mai ales cel uman.

Si totusi
intre noi
e o campie infinita
de neant
populata cu
regrete, amintiri
si suspine.

Pe treptele de gheata
mai stii?
mi-ai supt tot simbolismul
din mine
ramand sterp.

Stiu
erai lipita de hol
asteptai un semn
poate
ti-as fi bagat un deget
in ochi
doar sa ma urasti.

Uraste-ma
daca nu ma poti iubi.

Uraste-ma.

Dricul sperantei

In taxiul sperantei
visul joaca barbut.

Joaca barbut sub cruce
langa cruce.

Visul demareaza
pe autostrada timpului
cu tigara-n mana
cu zarurile langa viteze.

Cu isus la cheii
cu isus la mana.

Pe scaunul din dreapta-fata
scamele imi strapung carnea
scamele imi intra prin coaste.

Sunt isusul sperantei.

Turnul Babel.

Sunt atat de difuz

incat ma joc la intrerupatorul simtirilor

fara niciun Dumnezeu.

Sunt atat de difuz

incat toate florile s-au ofilit

la aparitia moinei.

Sunt atat de difuz

incat babele au-ntinerit

iar tu esti mumificata prin Egipt.

Sunt atat de difuz

incat planetele tale

au devenit nebuloase.

Sunt atat de difuz

incat magma a erodat

roca din mine.

Sunt atat de difuz

incat am risipit toate metaforele

tu esti cea mai frumoasa metafora a mea.

Ingerul din maneca.

Dragoste de moarte.

Chiar daca as sta in Monaco
chiar daca as avea toate femeile
tot as ramane singur
in ultima secunda
in care moartea vine
cu un debit amazonian lacrimal.

Degeaba
am sa platesc si vina altora
si cosciugul meu va fi calauzit
pa lacrimile voastre
pana pe lumea cealalta.

Mi-e dor sa mor...
m-am saturat de nemurire...
e greu sa fii poet la infinit...
sa curga lacrimi si sange
in sfarsit...

Iarna alba.

E-o iarna alba-n oras.
Mame cu plozii-n brate,
Le-au-nghetat aorta
Si mor fara sperante.

E-o iarna alba-n oras
Cu pete de sange pe strada.
Ei se sufoca, ca si mine
Si cine sa ne vada?

E-o iarna alba-n oras,
Doar corbii mai-s vii.
Suntem cu toti, si doar eu,
Pe strazi, campii pustii.

Contra critica.

Sa spunem ca si poetii mai calca stramb
desi unii le-au taiat picioarele
si i-au urcat printre ingeri
sa veghez peste toata planeta
ca o luna
dar si luna mai abandoneaza noaptea
cand negura devine groasa.

Si poetii au obrazul gros
ca niste camere izolate
in spatele carora poezia e calda
si o aduc la viata cu bratul de fier
cu care indeparteaza gurile rele
cu un ochi plangand cu celalalt razand
fiindca li se rupe de critica lor
care-i infunda in banal.

Poetii sunt indragostiti ce-si duc la tomberon trandafirii
fiind infestati cu particule de rautate
n-ar mai fi cucerit nicio fata
toate le-ar fi intors spatele.

I-ar fi batut cu pumnii-n piept
pe toti cei ce se bat cu pumnii-n piept
spunand ca poezia lor e proasta...
uneori si poetii mai sunt oameni...

Reverie amara.

Frunzele te asteptau

Cu bratele intinse.

Eu eram claustrat

Dupa ferestrele inchise.

Iti scrutam imaginea

Intr-o reverie amara,

Parca erai aici

In fumul din tigara.

Eram claustrat de asteptare,

Iubito, unde esti?

Caci in stele te vad.

Cu a ta tacere ma-nnebunesti.

Imi intra fumul in ochi

Parca aici erai,

Doar mortul cu suflu...

In jur nu-i niciun grai.

3:30

Ploua...
cine dracu' a stins lumina?
e asa bezna, iubito
de nu-mi vad nici sufletul
norocul meu ca-l aud pe al tau.

Vezi
ti-am spus
bezna, iubito
cineva vrea sa ne iubim...

Noian de secunde.

Noian de secunde...
imi razbat sufletul pustiu
pustiu
e in camera mea
nici poza ta
iubito
nu mai surade
ca altadata
acum zace
intr-un colt
cu paienjenis si mucegai
peste ea
nici nu iti vad chipul
...nici nu vreau...

Noian de secunde...
ce ma tine condamnat
intre prezent
si maine
intre iubita
si singuratate.

Ploua...
si peretii se cojesc
sub noianul de apa
sunt naufragiat
in oceanul meu
in camera mea
fara sa am barca
fara cheie.

Dulce uitare.

Zac intr-o dulce uitare,
Ca o epava intr-un ocean.
N-a mai venit nimeni de-un an,
Sunt intr-o dulce uitare.

Zac intr-o dulce uitare:
Uitare de sine, de tot,
Uitare de tine, ca un robot,
Sunt intr-o dulce uitare.

Ninge...

Ninge imens...
Pe strazi, e pustiu,
Doar fumul dens.
Ninge imens si e tarziu.

Ninge enorm...
Eu doar privesc
Nu pot sa dorm,
Nici sa iubesc.

Ninge imens...
Nu canta nicio bruna,
Doar fumul imens
Imi spune "Noapte buna!"

Nopti fara tine

In noptile albe
ma zbat in Patul lui Procust
nu mai am loc in mine
si ma sugruma
cei patru pereti
nicio amintire nu-mai alina
aleanul imens
as vrea sa scap
de tot ce-i material
ca sa ajung la tine
ca vantul
sa te sugrum in brate
sa te mangai...

Umanitatea redusa la doi.

Nopti fara hrana, apa sau oxigen
doar cu iubirea ta existam
ne hraneam unul din iubirea celuilalt
ne inclestam ca doua maini
ce spala acelasi obraz
in spatele unei draperii
imi umpleai sufletul pustiu
iar eu iti incarcam organismul cu iubire
prin fiecare receptor tactil...
in acele momente indimenticabile
umanitatea era doar eu si tu.